Mai jos e o înțelepciune de acum aproximativ 200 de ani, de la Dora D'Istria de prin anul 18șiceva. Nu e poezie, dar o pun în loc de LMA cu întârziere de 1 decembrie:
Ideea de patrie trebuie să se împace cu ideea de omenire. Nu viețuim în timpuri străvechi, când străin era sinonim cu dușman. Astăzi nu mai există popor ales al lui Dumnezeu și toate au slăbiciunile, defectele și vițiile lor.
Sunt prinsă în trecut, într-o investigație a începuturilor feminismului în literatura română și într-o căutare a primelor scriitoare din România. Nu din vreo mândrie naționalistă, ci mai degrabă că asta mi-e mai la îndemână să o fac.
Azi din volumul Evoluția scrisului feminin în România, cu Dora D'Istria , Elena Hartulari, Sofia Nădejde, Smara și altele, antologie realizată de Margareta Miller-Verghy și Ecaterina Săndulescu (Editura Bucovina, București, 1935) și din volumul Din lirica feminină românească, cu Elena Farago, Otilia Cazimir, Maria Banuș, Ileana Mălăncioiu etc., antologie de Ileana Manole și Virginia Carianopol (Editura Albatros, București, 1975).
Am ales 2 poezii de Elena Farago care apar în antologia Din lirica feminină românească , cu mențiunea că pe a doua o veți recunoaște poate din cântecul Iubește de la Vama Veche🤮, dar unde cuvântul meu preferat din poezie „durutul” e înlocuit cu „seninul” 🤮
TRECEA UN OM PE DRUM... Trecea un om pe drum aseară, Trecea cîntînd încet pe drum, Știu eu? Poate cînta să-i pară Drumul mai scurt, ori poate cum Era aşa frumos aseară, Poate cînta ca să nu-l doară Că-i singur numai el pe drum? Trecea, și eu eram în poartă, Și și-a văzut de drumul lui, Dar ce mi-o fi venit deodată De am oftat n-oi ști să spui, Și nu-mi venea să plec din poartă, Și parc-un dor de viața toată M-a prins privind pe urma lui... Așa ne-o fi la fiecare, Că stăm în poartă, și nu știm Pe călător măcar că-l doare Ceva, şi de ne pomenim Oftînd, pesemne fiecare Ne-om fi simțind departe tare De-un drum pe care-am vrea să fim. (Din vol. Poezii, 1957)
IUBEŞTE-MI MIINILE... Iubeşte-mi mîinile Şi ochii Şi iartă-le dac-au fost clipe În care n-au ştiut să-ți spună, În care n-au putut să-ți dea Atît cît ar fi vrut, Atîta - cît poate doru-ți le cerea În dragostea, În îndoiala, În deznădejdea unei clipe... Iubeşte-mi mîinile Și ochii Şi iartă-le nevruta vină Că prea tîrziu veniră-n cale-ți Și prea curînd se duc de tot.... Dezleagă-mi sufletul de vina Că în curînd n-am să-ți mai pot Aduce-n mîini, Și-n ochi Durutul, Tîrziul zîmbet de lumină... Iubeşte-mi mîinile Şi ochii, Şi iartă-le dacă durerea Că ţi-au plecat Va fi mai mare Decît norocul c-au venit... Iubeşte-mi mîinile. Şi ochti Şi iartă-le că n-au puterea Să-ţi crească vieţii Nestinsul zîmbet de zenit...
(Din vol. „Poezii", 1957)
Și o poezie de Carolina Ilinca (pe care am căutat-o pe facebook și pare foarte naționalistă și religioasă în zilele noastre 💔) tot din antologia Din lirica feminină românească , apărută :
PADUREANCA (XII) Tată, nu mai bate caii, nu mai bate caii, tată! Nechezatul lor mă taie fulgerînd ca o rindea. Doar în coama lor crescută cît o iarbă vinovată Îndrăznii să plîng prunceşte moartea mirilor de nea. Somnul meu dezghioacă demoni din mătasea timpurie, Ce mă vînd la ochii lumii, din mătasea de cafea. Pleoapa lor, pufoasă fructă vineţindu-se, îmbie Somnambulul gîde-al lunii să mă spînzure-n perdea. Caii mei nebuni ca mine! Caii mei fugari ca ochii! Lava sîngelui mă arde, troieniți-mi în auz! Nările să înfioare aerul cu creţ de rochii! Dinţii-n părul meu să muşte bărbile de cucuruz! Potopiţi păienjenişul îngerilor sub copite Și furaţi-mă în coama cu întunecimi de rai! Ce-l mai roade-acum pe tata? Ştiu: c-ar vrea să mă mărite C-un fecior mai brad ca bradul, învăţat să bată cai. Din vol. „Neîmblinzită ca o stea lactee", 1973)
Într-un alt episod, am citit AICI și Din lirica feminină, Culegere și traducere de Veronica Porumbacu, București: ESPLA, 1960.
Dacă vreți să vă împrumut una dintre cărțile despre care am scris, îmi puteți scrie, mai ales că Evoluția scrisului feminin în România e un pic mai scumpă.